vineri, 30 octombrie 2009

Suprareal

Intotdeauna mi-am dorit sa lucrez pentru Dole Fruits Co.

Probabil ca aveam 14 ani cand am vazut prima data filmul “Hawaiians” cu Charlton Heston. Acum 150 de ani, un tanar capitan de nava transporta emigranti chinezi pentru culturile de trestie de zahar din Hawaii. Imaginile paradisului terestru cu miscarile unduitoare ale tinerelor hawaiene pe plantatiile de ananas mi-au infierbatat mintile. Domnul John Dole va organiza suprematia americana in insule inlaturand de la putere pe regina Liliuokalani si va intemeia compania care ii poarta numele. Fiul sau, John Dole Jr. un cunoscut filantrop finanteaza prin anii ’30 aventuroasa linie aeriana intre California si Hawaii. Spuneti si voi daca nu v-ati dori sa lucrati pentru Dole Fruits Co.

Si iata ca acest lucru se va intampla in curand. Am fost contactat printr-un prieten de reprezentantii locali ai acestei firme si urma sa obtin autorizatii de functionare pentru punctul lor de lucru din Timisoara.

Undeva pe Strada Demetriade, intru intr-o microzona industriala care nu anunta nici pe departe intalnirea cu marea companie. Praful se ridica cu fiecare pas si acopera pantofii proaspat lustruiti. La intrare, un bar proptit cu grija de doi musterii in fata unei sticle de bere de 2 litrii, probabil afumati dupa privirile nedumerite cu care imi raspund:

- Aia cu bananele? … in spate de tot, dupa tufisurile alea mari.

Tufisurile cu pricina erau cam la 500 de metrii in fata mea si grabesc pasul. Poate acest lucru sau poate normele de protectia muncii pe care nu le stapanesc bine imi dirijeaza drumul printre gramezi de fier vechi si ambalaje de toate felurile. Un sac de ciment cade la 20 de centimetrii de mine iar praful de pe pantofi imi ajunge pe cureaua proaspat lustruita.

- Ai grija pe unde mergi, nu vezi ca aici lucram nu ne plimbam ca tine.
se rasteste la mine un tanar dezbracat pana la jumatate, puternic bronzat si plin de un praf alb.

- Ma scuzati,
raspund si ma gandesc ca trebuie sa ma multumesc daca voi ajunge intreg la destinatie, despre o prezenta agreabila nici nu mai e cazul sa sper.

Undeva in dreapta mea, trei barbati incercau cu disperare sa scoata un motostivuitor blocat intr-un munte de paleti si am fost nevoit sa ma apropii poate prea mult de locul cu pricina pentru a evita un alt munte, de sticla sparta de data asta, ce se inalta in stanga mea si pe care un grup de femei incerca sa il modeleze cu lopetile. Diviziunea muncii, deh.

Dupa ce ocolesc un sir de autovehicule ruginite care pare a fi un service auto improvizat si incercand sa ma strecor printre piese si sa nu calc un domn in salopeta care isi facea treaba fara probleme sub una dintre masini, iau coltul unei hale darapanate. Inca cateva sute de metrii, cam la fel de dificili, o firma de curierat care face ordine in colete, alte stive de paleti, stive de cutii, stive de lazi cu sticle, stive si stive, si ajung.

Intalnirea a durat cam 15 minute si recunosc ca am pierdut clientul. Dole Fruits apreciaza ca lucrez prea scump si s-a dispensat de serviciile mele.

La iesire dau nas in nas cu o doamna, imbracata intr-un halat, destul de in varsta pentru a plimba o namila de Rotweiler spumant de vre-o 80 de kg. Cainele ma fixeaza si sunt nevoit sa ma aproprii de data asta de muntele de sticla sparta pentru a nu ma trezii atacat in partea dintre pantofi si cureaua altadata proaspat lustruita. Ma bucur ca am scapat.

Si cred ca avem multe zone industriale ca aceasta, in mijlocul orasului, focare de infectie in afara oricaror reguli de urbanism si in total dispret fata de bun simt si civilizatia cetatii. Chiar nu putem sa facem nimic?

(textul original pe www.fraudaimobiliara.ro)

duminică, 25 octombrie 2009

Ireal

Trebuia sa ajung in dimineata asta la un client nou, undeva pe Demetriade, pe langa Gara de Est. O iau pe jos fiind la 10 minute de casa mea, inarmat cu laptopul si telefonul mobil, hotarat fiind sa il castig. Si daca tot merg pe jos, decid sa ma abat cativa metri plimbandu-ma printr-o zona de case ce a scapat de sistematizarea lui Ceausescu si nu a fost foarte mult transformata in ultimii ani.

Nimeresc in cvartalul delimitat de strazile Pomiculturii, Ion Roata si Albinelor, zona pe care nu am batut-o de mult. Strazile bune, bine asfaltate si culmea, fara gropi. Copacii ornamentali de o parte si alta ascund razele soarelui de dimineata si improspateaza aerul. Multa verdeata, foarte multa verdeata. Casele, unele construite acum 50 de ani, inmarmurite parca din alta epoca, cu ferestre din lemn prelucrat manual si garduri de tabla ruginita, alte nou -noute, cu grija de a pastra si creste in continuare arborii din strada si curte, muscate rosii inflorite in ferestre, magnolii albe, albine… da, chiar si albine. Totul pare ireal, daca nu as fi copilarit in orasul acesta as spune ca cineva vrea sa imi joace o festa. Si parca timpul a stat in loc, parca in acel cvartal delimtat de strazile Pomiculturii, Ion Roata si Albinelor ma aflu inca in coplilaria mea. Nu aud zgomot de masini, nu simt miros de gratare, pasarile canta iar albinele… da, albinele zumzaie.

Micsorez pasul, trag aer in piept, imi ciulesc urechile, imi pierd privirile printre arbori si flori… nu pentru multa vreme. La un moment dat ochii mi se opresc pe un panou inscriptionat “Haine pentru grasi”, soarele ma loveste brusc pe frunte, dau sa ma impiedic intr-o groapa din trotuar, am ajuns pe Ialomitei si un suvoi nesfarsit de autocamioane pompeaza fum inecacios cu miros de benzina. In fata mea o cladire intesata de sedii de firme si plina de panouri publicitare: “Fabricam cosuri de fum” sau “Hrana concentrata pentru gaini si cocosi – pui de o zi”. Vis-a-vis o constructie pe jumatate demolata, cu gramezi de moloz raspandite in jur. Din nou orasul Timisoara.

Imi amintesc ca trebuie sa ajung la un client… pacat, a fost frumos.

(textul original pe www.fraudaimobiliara.ro)

vineri, 16 octombrie 2009

Saituri gri

Sunt pe o terasa in Piata Unirii, una dintre ultimele deschise. Beau o cafea cu bunul meu prieten Predrag, fara de care trebuie sa recunosc ca acest blog nu ar fi existat sau ar fi fost cu mult mai urat decat este.

Se plange de jobul lui. S-a saturat de site-uri imobiliare. Lucreaza de ceva vreme pentru imobiliare.ro si a facut treaba buna. Site-ul a fost nominalizata la categoria lui in Gala Internetics. Si totusi s-a saturat de site-uri imobiliare.

- Toata lumea vrea verde si rosu, toata lumea vrea 3 linkuri in dreapta si doua casute in stanga. Nu stiu nimic si nu vor sa invete. Aud numai: “Vreau un site de 300 de euro, ca nu merita mai mult sau vreau ceva tare de 1000 de euro ca am bani cat vrei. ” Totul se rezuma la bani. Nu mai vreau sa fac educatie.
- Si totusi am intalnit si agentii care au campanii de newslettere, care au conturi pe LinkedIn si pe Twitter.
ii raspund.
- Exista oameni care sunt in pas cu vremea lor si folosesc mediul on-line cu entuziasm si perspicacitate mai bine decat studentii la IT.
continui.
- De acord, exista agentii imobiliare, chiar dintre cele mici, care stiu sa se promoveze bine, on-line si off-line, prin site-uri bune, bloguri si social media. Dar chiar trebuie ca totul sa fie lipsit de imaginatie. Creativitatea aduce bani.

Prietenul meu are o problema cu site-urile agentiilor imobiliare. Opinii de artist, si stiti cum sunt artistii, dificili.

In schimb daca incercam sa gasim acum pe internet un site imobiliar care sa dovedeasca putina imaginatie si care sa iasa din tipare cred ca o sa fie cam greu. Poate criza de care vorbeste toata lumea ii va face pe unii sa inlocuiasca speculatia bruta cu inovatia si promovare inteligenta.

Eu cred inca in educatie.

(textul original pe www.fraudaimobiliara.ro)

vineri, 9 octombrie 2009

Un fresh si o apa plata

Astazi m-am intalnit cu un prieten, agent imobiliar cu vechi state de plata.

Dam sa intram intr-un bar din zona Piata Unirii. Full, nici un loc liber. Prietenul meu recunoaste cativa clienti, ii saluta si da mana cu ei. Apoi imi spune:
- E plin, hai sa mergem la Grinette. Erau prieteni de ai mei, tari in imobiliare.

La Grinette din nou plin. Si din nou prietenul meu recunoaste pe cate unul, vorbeste cateva secunde de politete si mergem in alta parte.
- Si astia is prieteni d’ai mei. Vezi toata lumea sta prin baruri, nimeni nu mai lucreaza. Hai sa vedem la Eclipse, o fi liber.

La Eclipse ni se arata o masa libera. Altfel, plin ochi si tot de-ai amicului meu.
- Ia ce vrei. Fac eu cinste.
imi spune, iar eu comand un fresh de portocale. El ia o apa plata.
- E mai sanatos, nu fac acizi la stomac.

Si are dreptate, apa plata nu face acizi la stomac.

Ma uit putin la vecinii mei, agenti si ei, si vad ca tot apa plata au comandat. Putin mai la dreapta altii, tot apa plata. In spate… apa plata. Incep sa ma simt prost cu freshul meu de portocale plin cu acizi care imi pot ataca stomacul.

Probabil ca criza din imobiliare este un factor stresant care a determinat oamenii sa fie mai atenti cu sanatatea lor.

Pana la urma tot e buna la ceva criza asta. Probabil.
Sper totusi sa nu tina foarte mult.

(textul original pe www.fraudaimobiliara.ro)

vineri, 2 octombrie 2009

Alungarea vanzatorilor din Templu... dupa 2000 de ani

In capitolul 21 din Evanghelia dupa Matei se spune: 12. Si a intrat Iisus in templu si a alungat pe toti cei ce vindeau si cumparau in templu si a rasturnat mesele schimbatorilor de bani si scaunele celor care vindeau porumbei. 13. Si a zis lor: Scris este: “Casa Mea, casa de rugaciune se va chema, iar voi o faceti pestera de talhari!”

asa a inceput totul… o data cu alungarea speculantilor si intermediarilor lumea trebuia sa fie mai curata.

Dar ce se intampla dupa 2000 de ani?

Biserica romano-catolica evacueaza chiriasii din imobilele retrocedate iar monumente istorice greco-catolice sunt daramate pentru a face loc unei biserici ortodoxe.

E oare Apocalipsa? Inseamna ca va venii Judecata de apoi. Pazea…

Un Paste fericit si voua.

(textul original pe www.fraudaimobiliara.ro)